Back to Home

Un brazilian “oarecare”

Care este motocicleta ta? l-am întrebat, fiindcă nu vedeam nicio motocicletă prin curte în afară de El Conquistador, care stătea falnic, dominând toată grădina interioară.

— Uite-o! a răspuns brazilianul cu vocea caldă, arătând spre o motoretă mică, veche și cu niște roți ca de bicicletă. O băgase între gard și garajul hostelului, de asta nu o văzusem. De fapt, o văzusem, dar credeam că este abandonată. Când am realizat că este a lui, a căzut cerul peste mine. Adio partener de Bolivia, adio companie, continuam singur ca și până acum. Sincer, la cum arăta, nici nu credeam că funcționează și sigur a adus-o până aici din Brazilia cu ceva mașină sau cine știe…

— Uite, asta este motocicleta mea, merg cam de patru luni prin America de Sud și tocmai am ajuns la 18 000 de kilometri, am spus eu mândru, arătând spre motorul meu. Are 660 de centimetri cubi și nimic nu-l poate opri! Îl cheamă El Conquistador!

Nu m-am putut abține să nu mă dau mare. Eram foarte mândru de mine, de El Conquistador și de aventurile de până acum.

— Da, este frumoasă și este foarte, foarte mare! s-a minunat brazilianul. Apoi a spus cu mult calm: Eu vin din Alaska și acum mă duc spre casă. A mea este o Honda Titan de 150 de centimetri cubi, destul de veche, dar merge.

— Vii din Alaska pe asta? am întrebat eu, dezorientat și cu un zâmbet acru în cerul gurii. Reușisem într-o secundă ca din marele rege să mă transform în cel mai mare clovn al curții. Păi are numere de Brazilia! Ai făcut dus-întors?

— Nuuu, de fapt, eu călătoresc de trei ani prin lume și când am ajuns în Alaska am luat această motocicletă de la un alt brazilian care ajunsese cu ea acolo, dar era prea scump să o trimită înapoi în Brazilia. Așa că i-am zis că o aduc eu în Brazilia, dar pe roți. Nu regret, este o motocicletă foarte bună, mi-a spus el, cu aceeași voce calmă și caldă.

— De trei ani călătorești prin lume!? am insistat, năucit de simplitatea cu care vorbea brazilianul.

— De trei ani! Ceva nu mergea cum trebuie în viața mea și nu știam ce. Ceva nu era bine, ceva nu era la locul lui. Cu toate că aveam o firmă de succes, case și mașini, ceva nu era în ordine. Nu simțeam plăcerea vieții, nu simțeam că trăiesc…

— Și ce ai făcut?

— Era prea mult stres, prea mult zbucium! Trebuia să fac ceva. Așa că mi-am vândut afacerea, casele și mașinile, m-am despărțit de nevastă și pentru cei doi copii ai mei am pus toți banii în două fonduri care să le asigure viața și educația până la 18 ani. Acum, că toți erau asigurați, am plecat în lume să aflu ce o să fac cu viața mea, ce o să fac cu viitorul meu, ce să fac pentru a fi fericit.

— Cu motocicleta?

— Nu, pe jos, cu autobuze, mașini, trenuri, avioane și cu ce am găsit. Nu conta! Am fost în peste 70 de țări, să văd din ce este făcută lumea asta și cum îmi găsesc fericirea, calmul, echilibrul. Foarte mult am stat în Bhutan, o țară mică din Asia, care pentru mine a însemnat începutul drumului pe calea spirituală. Acolo, starea națiunii nu se măsoară în bani, în GNP (Gross National Product), ci se măsoară în starea de fericire a populației, GNH (Gross National Happiness). Asta m-a pus pe gânduri și de atunci am început să caut fericirea, și nu banii. De fapt, asta voiam de la început, dar nu știam exact ce anume caut și cum trebuie să fac. Și am început să fac numai lucrurile care îmi aduc fericirea. Am făcut mai mereu voluntariat pe unde am fost. Lucram numai pentru mâncare și adăpost.

— A funcționat?

— Să știi că mă simțeam mult mai bine făcând ceva care-mi plăcea decât ceva care-mi aducea bani. Da, a funcționat, căci după doi ani și ceva mi-am dat seama că pentru a fi fericit nu ai nevoie de multe haine, bani sau cine știe ce palate. Ai nevoie să faci ce îți place!

— Și ce anume ai văzut că trebuie să faci pentru a fi fericit?